Cei care au supravietuit, imuni la efectele virusului, s-au refugiat undeva in San Francisco-ul invadat de balarii, sub comanda lui Dreyfus (Gary Oldman), dar perspectivele nu sunt bune pentru ca refugiul nu mai are curent electric si singura solutie e repararea unui baraj aflat in salbaticia din Muir Woods.
Intamplator, acolo isi au regatul si maimutele care intre timp s-au inmultit ca iepurii si care sunt conduse de Caesar, eroul simian al filmului precedent. Caesar, maimuta care a crescut cu oamenii de la care a invatat sa vorbeasca, e un lider intelept care si-a deprins supusii cu mantra non-violenta „Maimutele nu ucid maimute”, sperand ca va mentine astfel coeziunea interna a regatului.
Dupa cum ii e si numele, Caesar e considerat un rege si e tratat ca atare, dar este evident ca gradul sau de evolutie – si de aici, respectul cu care e tratat, e dat de educatia primita de la oameni. Inca de la primele cadre, „Planeta maimutelor: Revolutie” te face sa iti dai seama ca nu e un film ca celelalte.
Trec minute bune pana apar primii oameni, rastimp in care esti martorul unui univers aproape halucinant cu maimute care dialogheaza prin semne si icnete (limbajul lor e tradus prin subtitluri), si e ceva care pare real, oricum credibil in aceste secvente nelinistitoare.
Ce dovada mai buna ca ne tragem din maimute decat nelinistea pe care ne-o da sa le vedem purtandu-se aproape ca noi? E aceeasi neliniste, dar cu alt semn, cu care aplaudam la circ maimute in fustita dandu-se pe bicicleta.
„Mizaru Iwazaru kikazaru” (care înseamnă „nu văd, nu vorbesc, nu aud”") sau „cele trei maimuțe înțelepte” sunt venerate în folclorul japonez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu